Thursday, March 17, 2016
Artiştii şi tutunul
articol preluat de aici
Ea nu-i nouă. Şi nici de ieri, de azi, tutunul a fost interzis. Un prim răspuns putem găsi într-o scurtă istorie a prohibiţiei tutunului. Ne-a inspirat Andrei Oişteanu şi cartea sa ”Narcoticele” (Polirom, 2010), unde se arată că istoria trasului în piept a tutunului este şi una a interzicerii lui. La noi şi aiurea.
1. Altădată. În lumea largă
Secolul al XVII‑lea. Fumătorii erau ameninţaţi cu excomunicarea, deportarea în Siberia. Sultanul Amurat al IV a ordonat ca fumătorii să fie pisaţi într-o piuă, iar Şahul Persiei le tăia nasul. Nici secolul XIX nu este altfel. Andrei Oişteanu arată că la Viena şi în Transilvania, parte a Imperiului Habsburgic, regula era fără ciubuce. Oricine vroia putea smulge pipa fumătorului.
2. Altădată. La noi
În popor, tutunul este iarba dracului şi zeiţa tutunului Pâca este o arătare de toată frica: „neagră şi urâtă, cu coarne, cu un nas lung pe care scoate flăcări şi fum, cu ochi bulbucaţi, dinţi ca de mistreţ, unghii ca secerile, coada ca de vacă şi cu pipă între dinţi”.
Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1680‑1730) a scris „împotriva nicotinei”: ”Unii oameni înghit fumul şi îl trimit în stomac, făcându‑şi burta o sobă, alţii îl suflă prin nas în aerul de afară, alţii, ceva mai măsuraţi în rău, îl aduc puţin în trup şi îl scot în afară”. Fiul lui Mavrocordat, conform lui Oişteanu, descrie efectele „ierbii plină de scârbă”. Ea distruge ”gustul („prin amărăciune”), olfacţia („prin mirosul rău”) şi văzul (prin „întunecimea” provocată de fum)”. În secolul al XIX‑lea, „tiutiunul” sau „mahoarca” se priza de către boieri şi boieroaice ca un mare tabiet. Aveau ciubuce şi narghilele cu ”parfumatul tutun al Siriei”.
3. Ciubuc - cuvânt de rea faimă venit de la ritualul tutunului
Un cuvânt urât vine din epoca asta. Tot de la Andrei Oişteanu aflăm. Ciubuccii erau plătiţi bine pentru felul în care întreţineau şi umpleau pipele cu tutun. Pentru ciubuc luau bacşiş. Ciubucele „domneşti” erau obiecte de lux, unele ”erau atât de lungi (până la 1,5 metri), încât nu încăpeau în trăsură. Ele erau ţinute de slujitori, care călătoreau afară, în spatele birjei. Când boierul mergea prin oraş călare pe cal, în spatele lui alerga un slujitor care îi ţinea ciubucul şi, dacă era întuneric, o torţă (masala). Ciubucciu, ciubuc, bacşiş, nu?
Eminescu, mare tutungiu. Artiştii şi tutunul
Cantemir îşi ”umplea măruntaiele cu funingine” dis de dimineaţă. După Unirea Principatelor, se trece de la narghilea şi ciubuc la „luleaua neamţului” şi la trabucul sud‑american sau havana. Despre „planta veninoasă” tutun, Macedonski scrie :
„În norii ei albaştri se află cu uitarea/ Un fel de nouă viaţă, un fel de cântec lin,
Ciudata ei aromă îmbată cugetarea,/ Iar cine nu fumează nu este om deplin”.
Tot drog, era tutunul şi pentru poetul Demetriade:
”Tutun, tutun, tutun/Suim prin al tău fum/Tutun, tutun, tutun/ Al nemuririi drum
A ta beţie/ Tutun divin/ Mi‑arată mie/Un rai ce‑i plin”.
B.P. Hasdeu îşi confecţiona singur ţigările şi „nu lăsa cu lunile să‑i măture odaia, în care scrumul, capetele de ţigări, chibriturile şi scuipăturile domneau în linişte”.
Garabet Ibrăileanu fuma ca turcul. Ipohondru fiind, îşi dezinfecta cu alcool degetele şi cu foc, capetele de ţigară. Tutunul îi dădea camerei lui Eminescu putoarea, dar distracţiei ei savoarea:
”Şi mă urc în tren cu grabă/ Cu o foame de balaur,/ Între dinţi o pipă lungă
Subsuori pe Schopenhauer./ Ş‑acum şuieră maşina./ Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümmel mă invită,/ Milly‑mi râde – Ce‑mi mai pasă !”
Interbelicul nu umbla fără ţigară pe stradă. Emil Cioran nu mişca un deget decât pentru o ţigare. „Nu pot lucra decât intoxicat cu tutun. […] Otrava, otrava care mă făcea să lucrez”.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment